Poezii de Tudor Arghezi

Stupul lor

Stupul lor de pe vâlcea

Stă păzit într-o broboadă

De trei plopi înnalţi, de nea,

Pe o blană de zăpadă.

Prisacarul le-a uitat,

Şi-a căzut si peste ele

Iarna, grea ca un plocat,

Cu chenar de peruzele.

Înlauntru însă-n stup

Lucrătoarele sunt treze

Şi făcând un singur trup

Nu-ncetează să lucreze.

Că niciuna n-a muncit

Pentru sine, ci-mpreună

Pentru stupul împlinit

Cu felii de miere bună.

Zdreanţă

L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,

Cel cu ochii de faianţă?

E un câine zdrenţuros

De flocos, dar e frumos.

Parcă-i strâns din petice,

Ca să-l tot împiedice,

Ferfeniţele-i atârnă

Şi pe ochi, pe nara cârnă,

Şi se-ncurcă şi descurcă,

Parcă-i scos din calţi pe furcă.

Are însă o ureche

De pungaş fără pareche.

Dă târcoale la coteţ,

Ciufulit şi-aşa lăieţ,

Aşteptând un ceas şi două

O găină să se ouă,

Care cântă cotcodace,

Proaspăt oul când şi-l face.

De când e-n gospodărie

Multe a-nvăţat şi ştie,

Şi, pe brânci, târâş, grăbiş,

Se strecoară pe furiş.

Pune laba, ia cu botul

Şi-nghite oul cu totul.

- "Unde-i oul? a-ntrebat

Gospodina. - "L-a mâncat!"

"Stai niţel, că te dezvăţ

Fără mătură şi băţ.

Te învaţă mama minte."

Şi i-a dat un ou fierbinte.

Dar decum l-a îmbucat,

Zdreanţă l-a şi lepădat

Şi-a-njurat cu un lătrat.

Când se uita la găină,

Cu culcuşul lui, vecină,

Zice Zdreanţă-n gândul lui

"S-a făcut a dracului!"