Oamenii sunt naivi

Nu am nimic impotriva umorului. Consider insa ca expresia „concediu de maternitate” este o gluma proasta. Poate mai exista unii care isi inchipuie in naivitatea lor ca imi petrec lungile dupa amieze lenevind si citindu-mi autorii preferati. Ca la ora 18.00 ma tolanesc in fata televizorului pentru ca imi incepe serialul favorit. Sau ca intr-o lipsa totala de ocupatii, imi petrec timpul vopsindu-mi unghiile de la picioare. Chiar si Ion crede ca huzuresc. „Ce ai facut bun astazi?”, ma intreaba el cand se intoarce dupa o zi de munca istovitoare. „Am stat cu copilul”. „Atat?”, se mira el invariabil. Putin cam dezamagit ca nu gaseste masa pusa cand vine si nici vreo specialitate culinara aurie in cuptor. Chiar vrea sa stie sotiorul meu iubit ce am facut in ultimele 12 ore? Ei bine, o sa afle. Am spalat 17 costumase, am calcat cateva pieptarase, am fost cu Razvan la farmacie sa cumpar ser fiziologic. Apoi i-am facut o baita. I­am pregatit primul pireu de mere cu banane. M-am chinuit 45 de minute sa-l conving sa manance. Degeaba. Tot pireul era pe salopeta. A trebuit sa-l schimb complet. Mi-am dat seama ca avea poponetul rosu. Nici urma de Johnson & Johnson! Du-te din nou la farmacie. Apoi pregateste-i biberonul. Asteapta un sfert de ora sa regurgiteze si, in sfarsit, nani nani. Am profitat si eu sa trag un pui de somn. Sunt in urma cu somnul cu cel putin 24 de ore, cu toate noptile astea albe. Imi dai voie sa atipesc si eu putin, o ora numai, in timp ce odorul meu isi face siesta?” „Bine, bine, nu te ambala, ma tempereaza sotul meu. Ma intreb si eu ce­ai sa te faci cand vei avea 4 copii. Parca asta era visul tau, nu?” Vreti sa va spun ceva? Cateodata Ion ma scoate din sarite.

Problema e ca faimosul „concediu de maternitate” se apropie de sfarsit. Colega mea, Andreea, mi-a spus ieri la telefon: de-abia asteapta cu totii sa te vada si cat mai curand. Vor fi usurati cand ma voi apuca din nou de lucru, asa competenta si buna profesionista cum sunt (spune ea).

Insa pana sa iau din nou drumul firmei Dumitru srl va trebui sa-l intarc pe Razvan. Altfel spus, sa inlocuiesc apropierea tandra care se produce intre mine si copilul meu cand il alaptez la san, printr-un biberon cu lapte caldut. Citisem (bineinteles) tot ceea ce se poate citi despre intarcat. Scrieri cu tenta psihologica: „in acest moment sugarul sufera un traumatism: intarcarea este sfarsitul fuziunii perfecte dintre copil si mama”. Sau manuale specializate: „intarcati-l treptat! Este posibil ca bebelusul dumneavoastra sa refuze primul biberon. Nu il bruscati!”.

Ma astept la ce-i mai rau. La urletele stridente, specialitatea lui Razvan cand ceva nu ii convine. Asa cum se recomanda la capitolul „intarcarea” din manualele specializate, ii cer cu diplomatie taticului lui sa-i dea primul biberon. Iar eu observ scena de la distanta. Prudenta si gata, daca e cazul, sa cedez si sa-i mai dau pentru o ultima data o masa la san printului meu fiamand. Insa, spre marea mea uimire, totul decurge absolut normal. Biberonul cu lapte praf este cu totul si cu totul pe gustul bebelusului. Suge cu lacomie din tetina de silicon, salutand sfarsitul mesei printr-o ragaiala satisfacuta… Copilul asta este putin cam ingrat, iar eu ma simt de-a dreptul jignita.